Muşchii mimicii, numiţi şi muşchi pieloşi, deoarece unul din capete este legat de piele, dau expresia feţei, iar sub acţiunea sistemului nervos se contractă, permiţând exteriorizarea stărilor psihice / sufleteşti. Când contracţia încetează, pielea revine la normal, la poziţia iniţială. Ei fac parte, alături de muşchii masticatori, din muşchii capului.
Adaptarea lor la funcţia de exprimare a unor stări sufleteşti le-a conferit o mare gamă de particularităţi anatomice şi fiziologice. Localizarea lor le oferă o importanţă aparte în cadrul terapiei logopedice (în corectarea tulburărilor de pronunţie), terapiei ortodontice (în corectarea unor anomalii şi evitarea recidivelor post-terapeutice), cosmeticii faciale şi chirurgiei estetice.
Din particularităţile anatomice ale muşchilor mimicii, pot să amintesc: sunt asezaţi subcutanat; nu sunt acoperiţi de fascie, adică de ţesutul conjunctiv care înveleşte de obicei alţi muşchi şi care le dă individualitate de acţiune.
Acest fapt duce la un grad mai mare de interacţiune reciprocă a diferitelor fascicule ale muşchilor mimicii; de la această caracteristică face excepţie muşchiului buccinator; au un capăt fix care se inserează pe oasele feţei, similar celorlalte grupe musculare, dar şi o extremitate mobilă, care se inserează pe stratul profund al dermului, prin intermediul unor mici lame tendinoase, elastice.
Această componentă caracteristică, împreună cu fibrele conjunctive ale dermului, formează o unitate morfofuncţională, fapt ce contribuie la elasticitatea sau revenirea lentă în poziţia iniţială a tegumentelor, după contracţie; sunt de volum şi forţă mică; sunt dispuşi în jurul orificiilor orbitale, nazale, auditive şi bucal, având rol dilatator sau constrictor al acestora şi au grade diferite de diferenţiere şi specializare.
Particularităţi fiziologice: sunt importanţi în acte fiziologice elementare precum prehensiunea cu buzele, masticaţia, respiraţia, în dozarea excitaţiilor senzoriale; au rol important în exprimarea unor stări psihice; au ca mecanism de acţiune şi rezultat al acţiunii lor încrețirea pielii; dar pentru exprimarea unei stări psihice, este necesară acţiunea conjugată a mai multor muşchi; dozează cantitatea de stimuli care ajung la organele senzoriale ale feţei; au rol atât în fizionomie, înfăţişarea statică, cât şi în mimica şi înfăţişarea activă a feţei.
Din punct de vedere al medicului ortodont, prin miogimnastică se asigură funcţii echilibrate a grupelor musculare intra şi extraorale, care constituie culoarul dentar şi contribuie la creşterea şi dezvoltarea normală a aparatului dento-maxilar. Primul care a sugerat / observat / indicat utilizarea miogimnasticii ca adjuvant în corecţia anomaliilor de ocluzie a fost A.P Rogers încă din 1906.
În practica zilnică, utilizarea miogimnasticii este încă greu înţeleasă de pacienţi şi aparţinători, care trebuie să depună puţin efort şi perseverenţă.
Scopul miogimnasticii urmăreşte dezvoltarea selectivă a anumitor grupe musculare. Plecând de la existenţa grupelor musculare antagoniste, rezultatul este creşterea tonusului grupei musculare deficitare / hipotonice.
Modificările de tonus muscular se observă la examenul clinic al grupelor musculare şi prin examene obiective de electromiografie de suprafaţă (SEMG) extensiometrie, miomecanografie (MMG).
Dezechilibrul de tonus muscular apare într-o stare de hipertonie a unei grupe musculare şi de hipotonie a grupei antagoniste. Unul din scopurile miogimnasticii este echilibrarea grupelor musculare prin creşterea tonusului grupei deficitare.
Ca orice antrenament muscular, miogimnastica trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Voi aminti câteva dintre ele: contracţiile încep din poziţie de relaxare, se fac cu amplitudine maximă, intensitatea creşte progresiv; exercițiile se fac de 3 ori pe zi / tratament îndelungat; miogimnastica se asociază întodeauna cu exerciţii de respiraţie.
Un exemplu de tip de exerciţii se recomandă unui pacient care prezintă una / mai multe situaţii de dezechilibre musculare care au dus şi la o respiraţie orală habituală, incompetenţă labială, ocluzie distală, protruzie superioară, pentru muşchii orbiculari ai buzelor şi buccinatori. În acest caz, pacientului i se indică exerciţii uşoare de genul: ţuguierea buzelor, fluieratul, suflatul în trompetă, păstrarea unui timp mai îndelungat a contactului între buze etc.
Aceste tipuri de exerciţii sunt pe cât de distractive, pe atât de utile şi necesare în refacerea echilibrului muscular şi totodată în tratamentul anomaliilor.
Indicarea miogimnasticii ca adjuvant terapeutic sau ca întreţinere / echilibrare a musculaturii mimicii este la fel de normală / necesară / indicată ca orice sport practicat zilnic.
Medic stomatologie generală.
Specialist în ortodonție și ortopedie dento-facială.