a

Ce este bruxismul?

Bruxismul poate fi definit că activitate nefuncțională, ocazională sau de obișnuință, diurnă sau nocturnă, care are drept consecință scrâșnirea, crisparea, lovirea (pocnirea) dinților, frecarea arcadelor dentare cu intensitate, frecvența și persistența.

Takahama a dovedit primul prin EEG că bruxismul survine de obicei în timpul somnului cu ocazia modificării undelor, dovadă a unei creșteri a activității cortexului. Pentru autor bruxismul e legat de sistemul nervos autonom, prin respirația neregulată și accelerarea ritmului pulsului.
Etiologia bruxismului este controversată această fiind pusă pe seama factorilor dentari și factorilor psihici.

„Chiar dacă nu mai are probleme ocluzale (dentare), un individ cu tulburări emoționale va continuă să scrâșnească din dinți, fapt dovedit clinic”. (Dawson, 1977)

Pentru Ramfjord și Ash (1983), simptomele care ne pot orienta spre diagnosticul de bruxism sunt:

  • tipare nefuncționale de abrazie ocluzala
  • fracturi ale dinților și ale restaurărilor
  • mobilitate crescută a dinților
  • tonicitate crescută și hipertrofie a mușchilor masticatori
  • durere musculară, durere și disconfort la nivelul ATM
  • exostoze
  • sunete ocluzale provocate de scrasnitul dinților
  • examene complementare (radiografice și EMG)

La copil, bruxismul prezintă forme trecătoare.

Bruxismul reprezintă cauza majoră a parodontopatiilor de origine traumatică. El este principalul responsabil implicat în mobilitatile dentare, în durerile articulare, în contracturile musculare și în fracturarea obturatiilor. Surprinzător este faptul că adesea pacienții care au bruxism nu sunt conștienți de această problemă.

Tratamentul bruxismului constă într-un tratament adjuvant (exerciții de relaxare, masaj, psihoterapie, biofeedback, terapie medicamentoasă, eliminarea durerii bucale, a disconfortului) și din adaptarea ocluzală.

Reechilibrarea ocluzală presupune practicarea șlefuirilor selective, refacerea obturațiilor și a lucrărilor protetice care trebuie realizate în poziția condiliană cea mai armonioasă față de sistemul neuromuscular, respectiv în relație centrică.

Restabilirea armoniei ocluzale (mușcăturii) este urmată de diminuarea tonusului și de redobândirea unei activități musculare normale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *